AnimeEffect
Bine ati venit pe forumul AnimeEffect!Sper sa va simtiti bine si sa va faceti o multime de prieteni...^^
|
Lista Forumurilor Pe Tematici
|
AnimeEffect | Reguli | Inregistrare | Login
POZE ANIMEEFFECT
Nu sunteti logat.
|
Nou pe simpatie:
andrum94
 | Femeie
24 ani
Galati
cauta Barbat
27 - 80 ani |
|
Sora_Star
Academy Student
 Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 46
|
|
Trecutul
Ma plimbam agale pe malul lacului si ma gandeam la trecutul ce mi se-nfatisa crud si dureros cum l-am stiut din totdeauna.Nu-mi mai puteam separa gandurile de realitatea ce-mi ingreuna viata si asa nemiloasa.
Era vremea apusului si lumina auriu-rosiatica ma-nvaluise pe dea-ntregul.Priveam distanta reflectia-mi in lacul ce-mi era companion.Gandurile-mi erau ravasite si viata ce trecuse de geaba ma tortura readucandu-mi aminte de nenumaratele probleme pe care le cauzasem bunilor mei prieteni ce ma sustinusera si avusesera incredere-n mine indiferent de situatie...cei care... nu mai erau.
O lacrima cristalina mi se prelinse pe obraz si-mi aluneca pe fata palida, livida, ca de mort.Altele o urmara si in curan siroaie de lacrimi imi invadasera chipul trist. Gustul lor sarat imi aducea aminte ca le mai am.
Varsasem atatea lacrimi in ultimul timp desi stiam ca nu are rost...eram singura pe lume si nici macar timpul,regele lumii, nu putea sa schimbe asta.Toata lumea ma ura,eram o umbra pierduta-n intuneri...fantoma propriului meu trecut ce innegura cerul mintii mele.
Am stat inchisa inauntrul meu si, acum , dupa ani de suferinta, ma dezlantuiam.Viitorul era imposibil de citit si stiu ca ar fi fost un vis daca as fi crezut ca ceva se va schimba.Era un deja-vu,un moment de neatentie si iar se mai ruina o viata, eu eram vinovata! Stiam asta si in adancul sufletului meu stiam ca trebuie sa se sfarsasca. Dar mintea imi dicta altceva.
-Alice?Iar plang? ma intrebase o voce metalica si fara de sentiment ce ma linistise totusi, insa nascuse nu un sentiment de fericire sau de durere profunda, ci de frica.
Nu mai stiam cine sunt sau de unde vin dar vocea aceea nu o puteam uita.Mi-am adus aminte de minunatele vremuri petrcute de persoana ce-mi statea in spate si-mi vorbea cu acea voce rece, inexpresiva. Acea voce a fost o data calda, blanda si linistitoare, dar a venit si ziua in care ea a disparut.Stai!Dar de unde stia ca plang?Ma spionase oare? Si de unde stia ca am mai plans?Toate aceste intrebari mi se invarteau prin cap facand sa se nasca o curiozitate ascunsa, nesimtita de mult timp.
-Da... am raspuns eu cu o voce seaca, aproape inperceptibila.
-De ce?Ce te-a mai suparat si de data asta? Aceste intrebari nu-mi dadeau posibilitatea sa-i ascund ceea ce simteam.
-Trecutul...vocea mea isi pierduse si ultima urma de foruta si, atunci lacrimile mi-au invadat din nou ochii si au inceput sa curga cu si mai mare putere.
Am auzit niste pasi in spatele meu, am auzit-o pe ea ca se intoarce si vrea sa plece,si atunci, intr-un moment de nebunie am simtit ca renasc. M-am intors si am portnit dupa ea cu toata viteza de care eram in stare.
-Stai! am tipat eu dupa persoana de nerecunoscut ce-mi mergea in fata.Am prins-o de brat si am tinut-o strans.
S-a intors spre mine, si ochii ei albastri ca bolta cerului ma priveau patrunzator.Am vazut in ei ceva ce nu se vazuse-n voce.Am vazut mila si bunatatea ce se luptau sa iasa la suprafata de sub platosa de gheata care-i invaluise sentimentele.
Era ea...ea era cea care ma iubise cel mai mult dupa ce parintii mei...se dusesera...Cruda realitate m-a lovit din nou ca o lama ce taie adanc...atat de adanc, dar sentimentul pierdut al fericirii renascuse-n mine ca prin minune...
-De ce ai disparut?! am intrebat cu lacrimile-mi alunecand in continuare pe fata mai invioarata.
-De ce ...si cum...nu-ti pot zice dar pot sa-ti marturisesc ca ti-am dus dorul in acesti zele ani in care pentru mine a domnit intunericul! a exclamat ea luptandu-se cu lacrimile.
Intunericul! Si ea...si ea s suferit enorm in tot acest timp?Oare zice adevarul?Vocea si ochii ei par sinceri dar...totusi cum se poate sa fi patit acelasi lucru?Sa fie oare o coincidenta? In ochii mei se citea semnul intrebarii.Ea a observat acest lucru si, cu o urma de ingrijorare-n voce m-a intrebat:
-S-a intamplat ceva?
-Nimic... nu-i nimic, acelasi raspuns tipic mie care vrea sa maschieze orice urma de sentiment ce putea aparea intr-o situatie ca asta.
-Hahaha...nu te-ai schimbat deloc... nu stiu cum ai reusit dar ai ramas aceias persoana visatoare care nu ezita sa-si puna in valoare tupeul! imi zise ea amintindu-mi de zilele de scoala din primul semestru al clasei a patra in care facusem un hobbi din a o enerva pe invatatoarea care nu ma avea la suflet deloc, dar reciproca era valabila.
Cat timp noi doua vorbiseram, soarele disparuse de tot de la orizont si aparuse regina argintie a noptii, luna, urmata de credincioasele ei slujnice, stelele.
O noapte senina invaluise padurea in care isi avea locatia cabana in care ma izolasem, eu si cu mine.Am pornit catre casa, adevarata noastra casa. Ne tineam de mana si depanam amintiri ce ne conduceau catre lumina de la capatul tunelului.
Pe vreme aceea credeam ca nimic nu se poate schimba si ca eu voi trai pentru tot deauna in sangerare dureroasa a propriului meu suflet. Dar nu a fost asa. Acum imi amintesc cu greu de acele momente de durere si le astern pe albul pur al hartie pentru ca nimeni din familia mea sa nu uite ca atunci cand iti urasti viata trebuie sa te gandesti la persoanele care au avut motive sa si-o urasca cu adevara dar totusi nu i-au pus.
_______________________________________
Visele-mi sunt aripi si cu ele zbor spre cer.
|
|
| pus acum 16 ani |
|