|
|
1.Prizoniera in propriul corp
- Nu inteleg ce ar trebui sa fac. Sincer! Mereu a fost cuminte, dar si trista.
Aceasta era vocea unei femei, mai precis unei mame, ingrijorata pentru soarta ficei sale. Inchise telefonul pentru ca stia ca prietena ei, mama deasemenea, nu o putea ajuta.
Era o femeie slaba si inalta. Parul sau roscat si destul de rar, datorita cancerului, era prins intr-un coc micut. Cateva suvite ii alunecasera pe fata, iar femeia le dadu laoparte cu o miscare inceata. Ochii ei negrii straluceau in lumina puternica a becului. In ei se vedea foarte clar ingrijorarea.
- Doamna, am plecat! se auzi o voce de femeie batrana din spate.
Era bona fetitei. O batranica scunda si plinuta, care parea foarte de treaba la o prima vedere. Si chiar asa si era.
Statea in fiecare zi cu fetita, pentru ca mama ei era avocata si nu avea timp sa faca nimic. Batrana era intelegatoare si o sustinea pe micuta de care avea grija in tot ce facea.
- Multumesc, Elena! Nu stiu ce m-as face fara tine. Sper ca nu a facut nimic care sa te deranjeze.
- Nu, doamna. E un copil tare cuminte. Sunt sigura ca odata cu inceperea scolii va fi mai vesela! spuse ea zambind.
- Multumesc, inca o data Elena. La revedere!spuse mama si incerca sa schiteze un zambet.
- La revede!
Batranica deschise usa si placa pe aleile umbroase, ale Liepzig-ului (Germania). Felinarele tocmai se aprinsesera. Pe cer se vedeau numai 2 sau 3 stele. Intunericul abea se lasase. Femeia o privi de la geam pe batrana cum se indeparta incetisor.
Dupa ce trase jaluzelele, cu pasi inceti ea se indrepta catre al doilea etaj al casei. Holul era unul destul de lung. Femeia continua sa mearga pana la o usa usor deschisa. O deschise putin mai mult, aproape neobservabil, dar incat ea sa aiba o imagine clara asupra camerei.
In interiorul incaperii se afla un pat inalt, o canapea mai mica, cateva dulapioare si, intr-un colt mai retras, langa fereastra un birou modern, cu rafutri, o lampa si tot ce-i mai trebuia pentru a fi perfect confortabil. Peretii erau vopsiti intr-o nuanta de portocaliu mai stearsa, pe jos se gasea un parchet laminat castaniu si un covoras mic, rotund, de culoare neagra.
Pe birou lampa era aprinsa. Alaturi, pe un scaun, statea confortabil o fetita de sase ani. Cand o zarira, ochii mamei trecura de la ingrijorare, la tristete.
Fetita avea parul brunet, tuns pana la umeri si lasat liber. Ochii ei erau de un negru pur, fara nici o sclipire. Avea o fata ovala si frumoasa. Din pacate pentru ea, micuta nu parea sa zambeasca prea des. Chipul ei era trist ca si toamna. Parea ca nimic nu o putea inveseli.
Mama ei pasi in camera. Pe parchetul rece, pasul ei se auzi in toata incaperea. Fetita lasa creionul si se intoarse. O privi drept in ochii pa mama sa. Apoi, cand aceasta facu un al doilea pas, micuta se ridica de pe scaun si merse spre mama ei. Se opri in fata ei, isi ridica privirea si mama sa avu un mic tremur. Ca si cum s-ar fi temut ca fica ei sa nu se raneasca in prapastia tristetii.
Isi reveni in mai putin de o secunda. Isi lua fetita in brate si o duse spre pat. Acolo o aseza pe micuta dupa care facu si ea acelasi lucru. Schita un zambet, in speranta oarba, ca micuta va face la fel, insa nu avu noroc. Copilul o privea cu aceiasi ochi tristi si lipsiti de orice sclipire ca si in celelalte zile.
- Ce mai faci, Ema? Ce-ai facut azi cu doamna Elena?
- Hm, nimic special. Ca de obicei.
- Ati fost in parc?
- Da, raspunse ea foarte scurt.
Mama se simti nedorita. Micuta raspundea mereu scurt si nu punea intrebari aproape niciodata. Stia ca tot ce are nevoie sa stie ii era spus.
- Maine am o zi libera. Daca vrei... spuse femeia si se opri brusc privind in ochii fetei.
Micuta nu voia sa faca rau nimanui, dar privirea ei nu era tocmai una blanda. Chiar din potriva: era una de copil care ura pe oricine. Mama continua:
- ... am putea sa mergem sa-ti vezi viitoarea scoala.
Fetita aproba din cap, iar apoi isi indrepta incet privirea spre pamant. Mama sa era o femeie invatata, care, din punctul de vedere al micutei, stia sa raspunda la orice intrebare. Ma intreb cum e la scoala... gandi Ema.
Mama ii puse mana pe cap si o mangaie usor. Dupa, se ridica si merse spre biroul fetei, unde aceasta desena deobicei. Pe masa erau cateva desene facute in acuarela. Fetita avea un mare talent in a desena si chiar daca nu intrase la scoala ea picta oameni, animale, desene complexe.
Ema se duse si se aseza pe scaun, uitandu-se impreuna cu mama ei printre desenele de pe birou. Mama lua unul din ele. Se uita atent la el si se intreba daca fata ei are sapte ani sau mai mult. Era un desen facut ca de un pictor profesionist. De la departare se vedea un chip, iar de la apropiere erau doar niste simple tulpini de plante.
- Nu iti place?intreba Ema trista, ca de obicei.
- Nuuu... Chiar este foarte frumos!exclama mama ei.
- Atunci de ce te uiti asa la el?
- Offf... iubito, imi place foarte mult.
- Bine...
Mama iesi din camera si se duse la parter. In cateva minute Ema se auzi strigata la masa. Micuta merse normal, deloc vioi, ca de obicei. Se indrepta catre baie, unde isi spala bine mainile. Pe scari, ea mergea prudent, ci nu rapid si entuziast ca orice alt copil.
La masa fetita nu vorbea. Asta era bine, dar mama ei ii mai punea intrebari ca sa o mai inveseleasca, insa acestea ramaneau fara raspuns.
De cateva ori, mama fetitei fusese in vizita la prietena ei, Simone, care avea doi baietei gemeni, cu doi ani mai mari decat Ema. Statuse de cateva ori si la masa cu ei. Gemenii erau foarte agitati: vorbeau, chicoteau, se jucau... Simone abea reusea sa-i potoleasca.
Ma intreb de ce Ema e altfel. Nu i s-a intamplat nimic inainte de divortul meu cu David, dar si atunci era trista gandea ea. Insa amintirile ei nu erau clare.
Dupa o masa tacuta, fetita merse la culcare, ca in fiecare seara. Si tot ca in fiecare seara mama ei o privi pana ce ea se baga in pat.
- Vrei sa-ti citesc o poveste?intreba mama.
- Nu, multumesc. Poate altadata. Noapte buna, mami!
Acestea erau cele doua replici obisnuite, repetate in fiecare seara.
Dupa ce se asigura ca fetita ei este in pat mama se duse si ea in camera ei. Cuvintele Emei ii rasunau in minte: Poate altadata, poate altadata... poate altadata!
Brusc se trezi din somnul ei adanc. Desteptatorul suna. Mana ei il opri rapid. Jaluzelele lasau cateva din razele aurii ale soarelui sa intre in camera. Peretii albi incepeau sa prinda o sclipire draguta datorita lor. Ziua de duminica incepea normal. Patura rosie fu data la o parte dintr-o singura miscare.
Femeia se ridica. Isi lua papucii in picioare si iesi din camera indreptandu-se spre baie. Cand intra, o zari pe Ema spalandu-se pe dinti. Era o dimineata obisnuita.
Ema isi clati gura si voi sa plece. In pragul usii, un gand ii trecu prin minte mai repede ca o sageata. Maine e ziua mamei tale. Ce-ar fi sa-i amintesti tu asta, maine? Sa-i zici "La multi ani"? Ce zici? erau vorbele care ii aparusera in minte. Se oprii in pragul usii se intoarse si ii spuse mamei sale:
- La multi ani, mami! ...
Apoi, intr-un alt fragment de secunda, alte cateva vorbe ii aparura in gand Hai sa incercam sa zambim Bona ei incerca sa faca totul ca mama si fetita sa se simta cat mai bine impreuna.
Micuta schita un zambet, care devenea din secunda in secunda mai adevarat.
Mama ei nici nu apuca sa spuna ceva. Din instinct maternal sari si isi imbratisa copilul. Ema o imbratisa deasemenea, insa zambetul ei disparu intr-o clipire.
Dupa micul-dejun, dupa cum discutasera in ziua anterioara, mersera sa vada scoala la care va invata micuta. Desi puteau sa ia masina, mama a considerat ca e mai bine si mai sanatos sa mearga pe jos. Defapt, scoala nici nu era prea departe.
Odata ajunse la potile scolii, Ema privea imprejur cu ochi mari, parca putin luminati. Mama sa se uita la toti acei copii din curtea scolii si la baietii care jucau fotball. Fiecare din ei avea un zambet atat de minunat, iar ea nu putea face nimic ca si fetita ei sa fie lafel. Inca nu-i spusese ca sufera de cancer. Ar fi fost o tragedie ca micuta sa fie si mai trista.
Mingea de fotball ajunse la picioarele Emei, iar aceasta se opri din mers. Mama se uita mirata la ea. Un baiat inaltut, saten, avand o tunsoare draguta, se inderpta in fuga spre ele, pentru a-si recupera mingea. Imediat ce il observa, mama Emei il si recunoscu: era unul din gemenii Katz, fiii lui Simone - cea mai buna prietena a sa.
Ema lua mingea si i-o dadu baiatului. Acesta spuse politicos:
- Buna ziua, doamna Alicia!
- Salut, Bill! Ce faci aici?intreba ea zambind cam fals.
- Pai, am venit sa joc fotball cu baietii. Dumneavoastra?
- Bine, am adus-o pe Ema sa-si vada scoala. Maine se termina vacanta, nu?
- Din pacate!zise el ranjind.
- Tu esti de acum clasa a treia. Felicitari! Tom nu e pe aici?
- Ba da! Uitati-l acolo!spuse el si arata catre terenul de fotball, unde ceilalti ii faceau semn sa vina.
- Trebuie sa pleci, nu?
- Da, zambi el. A! Si am uitat! Eu sunt Bill, exclama intinzand mana catre Ema.
- Eu sunt Ema, raspunse fetita cu foarte putina vlaga in voce. Incantata sa te cunosc!adauga ea si zambi, aproape foarte real.
- Si eu! Acum ma duc! La revedere d-na Alicia! Pa Ema!saluta el si incepu sa fuga cu mingea in brate catre terenul de fotball.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------
Dupa un ocol al scolii Ema si mama ei mersera spre casa. Pe drum, intr-o vitrina unei bijuterii, privirea Emei fu atrasa de un lantisor de argint. Era unul finut si nu prea sofisticat. Dar avea agatat o mica decoratiune cu forma unui colt.
Fetita nu zabovi mult cu privirea la vitrina si o urma pe mama ei. Aceasta o mai privea din cand in cand, incercand sa fie cat mai vesela posibil. Incercand sa o faca si pe fiica ei sa fie lafel.
Micuta nu prea o privea pe mama sa. Nici macar nu o avea in minte. Toate gandurile ei erau concentrate asupra acelui baiat. De ce era atat de vesel? era intrebarea aflata undeva in subconstient ei. Nu avea nici un motiv... Oare asa sunt toti? se intreba ea. Apoi privi la prima persoana pe care o vazu, in afara mamei sale. Avu ghinionul sa priveasca la o adolescenta , care adoptase stilul emo. Micuta ii privi ochii. Erau lafel de plini de tristete ca si ai sai. In mintea sa apareau si mai multe intrebari legate de Bill. Nu putea sa inteleaga nimic legat de el, legat de zambetul lui. I se parea inutil sa zambesti fara motiv.
Acese intrebari, ganduri, amintiri i se plimbasera prin cap tot restul zilei. Ea nu mai acorda atentie nimanui, doar mamei sale, cand o mai intreba cate ceva.
In aceiasi zi mersesera si la mall pentru a cumpara rechizite. De la intrare luara cosul, pe care fetita nu se putu abtine sa nu vrea sa nu il impinga. Mama sa ramase putin mirata. Ema nu mai vrusese niciodata pana atunci sa faca ceva care nu se afla pe lista responsabilitatilor unui copil, dar mirarea-i fu inlocuita de o bucurie micuta. Cea ca fica ei se schimba in bine.
Rechizitele erau in primul raion din magazinul cel mare. O gramada de copii priveau ghiozdenele, caiatele si restul incercand sa le aleaga pe cele mai frumoase. Alaturi de ei erau parintii care zambeau prietenos la alegerile copiilor, iar acestia le raspundeau cu un zambet nevinovat si plin de seninatate.
Printre zecile de adulti adunati acolo, mama Emei isi recunoscu imediat cativa prieteni. Ii spuse micutei:
- Ema, eu ma duc sa vorbesc cu niste prieteni. Tu uitete ce iti place pe aici, bine?
- Bine, mama, zise micuta zambind ca toti ceilalti copii din magazin.
In timpul care il petrecuse gandinduse la acea conversatie dintre mama ei si Bill, ajunsese la concluzia ca mamei sale ii placuse mult sa vorbeasca cu baiatul, aceasta datoranduse faptului ca el zambea.
Mama pleca zambind spre prietenele ei. Fericirea ei era enorma. Micuta nu putea stii ce insemnase acel zambet, sau oricare altul care aparuse pe chipul ei in ultimele zile. Mama se simtea cea mai norocoasa persoana din lume.
- Ooo... Alicia! Salut! De cand nu te-am mai vazut!incepu un domn mai in varsta, grasut si simpatic. Ce cauti aici?
- Ben... Salut!zambi ea. Hai nu te preface! Stii bine ce fac aici!
- Cum sa nu, draga mea!intervenii o femeie bruneta, inalta, nu prea grasa si de aceiasi varsta cu barbatul.
- Livia! Ce ma bucur sa te vad!exclama Alicia si o imbratisa pe prietena ei. Cand te-ai intors din Bulgaria?mai intreba ea.
- Eh, azi dimineata!
- Si m-a sculat pe mine la cinci ca sa merg sa o iau de la aeroport!ranji Ben.
- Si nu esti obosita dupa drum?se mira Alicia.
- Oo... Cum sa nu! Dar nu vreau sa-l las pe Dieter cu Ben! Cine stie ce prostii cumpara...
- Ei, haide, draga! Nu ai pic de incredere?
- Ba da! Dar nu in voi doi!raspunse Livia ironic. Tu ai venit cu Ema, Alicia?
- Sigur! Altfel nu m-as afla la rechizite, raspunse femeia incercand sa nu aiba o discutie serioasa.
- Si unde e mititica?intreba Ben.
- Eee... se uita pe aici!
- Si cum mai e?se interesa Livia.
- E foarte bine! Dar Dieter? El cum o duce?
- Minunat! Anul trecut a avut numai note bune, raspunse barbatul de aceasta data.
- Dar ce clasa trece el acum?
- A patra! Nu-i minunat?zambi Livia.
- Sigur ca este! Uratii note bune in continuare, din partea mea! Eu trebuie sa plec. Nici n-o mai vad pe Ema...
- Pa, pa!isi luara ramas bun cei doi in cor.
Mama se uita peste tot, dar nu o zari nicaiari pe Ema. Ramanand calma, pe cat posibil, incepu sa o caute prin tot magazinul. Dupa multe cautari extenuante, se intoarse la raionul cu rechizite, unde o vazu pe Ema ca discuta cu cineva. Cu cine discuta piticotul meu? se intreba mama. Se apropie cativa pasi.
Ema discuta cu un baiat putin mai inalt ca ea. Avea parul lasat sa creasca si strans in zeci de codite ciudate; ca si frizurile de la negrii. Mama se duse la Ema si inainte de a-l privi pe baiat ma indeaproape o lua pe micuta la intrebari:
- Unde ai fost, Ema? Pentru numele Lui Dumnezeu! Stii cat te-am cautat?
- Scuze mami, dar...
- Dar ce? Ema, mereu ai fost cuminte si nu mi-ai facut niciodata asta, zise mama sa pe un ton inca destul de calm.
- Doamna Alicia, nu a fost vina Emei! Ea nu a facut decat sa vina cu noi: cu mine si Bill.
Atunci mama il privi. Era Tom, fratele geaman a lui Bill.
- Salut Tom! Da' cum s-a intamplat sa fiti si voi aici?
- Pai, am venit sa luam rechizite. Mama s-a dus sa se uite la ceva, iar eu si Bill am ramas de capul nostru.
- Si... lasa-ma sa ghicest! V-ati intalnit cu Ema si v-ati plimbat cu ea?
- Da, exact!
- Si Bill unde e?
- La baie, raspunse Tom surazand simpatic.
Apoi mama simti un mic tremur in mana care o tinea pe umarul Emei. O privi imediat, si observa ca fetita radea incetisor.
- Scuze daca v-am facut probleme!continua Tom.
- Oh, nu-i nimic!raspunse mama binedispusa de zambetul Emei.
Chiar atunci telefonul femeii suna. Cauta repezita prin geanta. Putea fi ceva foarte important. Raspunse.
- Alo! Da, eu sunt. Acum? Neaparat? Nu ma puteti inlocui? Offf... inteleg... Bine! Am sa vin imediat.
Cu asta femeia inchise telefonul si se uita putin dezamagita cetre fetita ei. Apoi il privi pe Tom in ochii. Femeia se lasa pe vine. Ii dadu Emei o suvita de par dupa ureche.
Intr-un moment mama se trezi cu Bill in spate strigandu-i in ureche "Surprizaaaaaa!!!" . Ea zambi si il privi pe baiat. Apoi se uita la fratele lui. Nu se putea spune ca sunt gemeni... Abea ca semanau.
Doua maini mari si delicate il ridicara pe Bill din spatele Aliciei. Era Simone. Baieti se bucurara sa o vada. In ciuda acestei bucurii copilaresti Ema statea rece. Ochii ei negrii prinsesera pentru cateva momente acea staralucire copilareasca pe care nu o mai avusesera de mult timp. Chiar de dinnainte ca mama si tatal ei sa se desparta. Putin inainte de acel nefericit eveniment ochii si sufletul ei erau cu totul altfel. Dar numai ea stie ce s-a intamplat si poate ca secretul va ramane mereu al ei.
- Salut Ema!spuse Simone cu blandete. Dar tu ce faci aici?
- Bine, zise micuta afisand un zambet destul de real,dar uitandu-se cu aceiasi privire rece si intunecata. Am venit cu mami la cumparaturi...
- Salut, Simone!saluta si mama fetei.
- Buna, Alicia! Ma bucur sa te vad! Chiar te-am sunat azi, dar nu a raspuns nimeni.
- Au fost pe la scoala, mama!zambi Bill.
- De unde stii, piticotule?intreba ea ironic.
- Eram si eu acolo!sari Tom. Si eu le-am vazut!
Simone nu mai stia ce sa zica. Mereu cei doi gemeni se completau unul pe altul si o lasau pe ea in inferioritate. Asta era frumoasa "meserie" de mama. Dar totusi e una din cele mai placute ocupatii ale Simonei. Cei doi "ingerasi", cum ii numeste ea cand sunt cuminti, sunt tot ce isi doreste. Ei sunt soarele pe cerul vietii sale.
- Offf... daca ziceti voi...-se apleca pentru a fi la nivelul Emei- Maine incepi scoala. Cum ti se pare?
- Cred ca va fi super!spuse micuta putin mai vesela.
- Ba nu e deloc super!incepu Tom.
- Tom... incerca Simone sa-l atentioneze, dar Bill se baga in discutie.
- Asa e! E cel mai nasol lucru! comenta el. Apoi scoase limba in semn de dezgust.
- Tom, Bill terminati! O sa va foloseasca candva, spuse Alicia convingator. Simone, ce zici ca noi sa discutam ce le cumparam si ei sa se plimbe?
- Ar fi interesant!
Se ridica in picioare si se aranja putin. Arunca o privire spre gemeni. Acestia zambeau cu gura pana la urechi, sperand ca propunerea Aliciei sa fie luata in considerare. Simone isi dadu seama din prima, dar totusi accepta, dand aprobator din cap.
- Baieti... spuse ea exact inainte ca gemanii sa o ia la goana. Sa nu primesc reclamatii!
- Bine mama, zisera ei deodata.
- Ema, te rog sa ai tu grija de ei, ii zise Alicia ficei sale. Sa nu faca nimic iesit din comun.
- Bine mami! zambi micuta cat putu.
Simone le dadu baietilor 10 euro din care aveau sa cumpere ce vroiau ei, cu conditia de a nu o exclude pe Ema. Imediat ce mamele plecara, gemenii luara cosul cu gandul de a o lua la goana. Inca de la primul pas Tom se intoarse si o privi pe Ema. Ea nici macar nu observa. Privea in sus, la unul din zecile de neoane. Baiatul se uita la ochii ei. Lumina se reflecta ca intr-o oglinda, se vedea perfect! Ochii ei erau atat de negrii...
Intr-o clipa, din neatentie, Tom se izbi de un domn inalt, subtirel, imbracat la costum si cazu jos. Ema se opri din alergat, se uita o clipa putin mirata la baiat, dar un rase deloc. El se uita din nou in ochii ei. Era un abis fara fund! Totul era intunacat si nici o stralucire nu-si avea lucul in acele petale de trandafiri negrii.
- Ma scuzati! spuse Tom catre domnul peste care tocmai daduse. Nu eram atent.
- Alta data sa fi! ii reprosa barbatul, pretentios si pleca mai departe.
Imediat ce el se pierdu prin multime, Ema intreba:
- Tom, esti bine?
- Da, zambi el. Destul de bine, da' nu pot sa ma ridic.
- Te ajut? intreba ea fara macar sa schiteze un zambet.
- Da, normal. M-ai lasa aici, singur?
- Eh... nu...
Dupa ce primi o mana de ajutor, Tom o intreba pe fata:
- Tu asa esti mereu?
- Ce vrei sa spui?
- Esti mereu asa de tacuta? Adica... asa de trista si tacuta?
Ema ramase incremanita timp de o secumda. Nimeni inaintea lui Tom nu-i mai spusese ca e trista. Cauta disperata cateva cuvinte salvatoare. Nu se putea gandi la nimic. La absolut nimic. Se uita in jos, apoi ridica privirea si il privi pe Tom printre firele extrem de negre ale bretonului. Baiatul inca astepta un raspuns. Privirea lui sugera asta clar.
- Bine, nu-mi raspunde! Haide, Bill probabil ne cauta demult, zambi el.
Fata il urma fara sa spuna nimic. Nu se mai uita la el. Privea gresia cafenie de sub picioarele miilor de oameni. Gandul o ducea departe...
"Casa era impodobita pentru Craciun. Bradul, mare si plin de decoratiuni, statea langa soba, in sufragerie. In canapeaua din piele din fata televizorului se reflectau cateva din sclipirile vioaie ale focului. Pasii unui copil nevinovat se auzeau pe langa brad. Era cu gandul numai la Mos Craciun. Isi tinea iepurasul preferat in mana.Ema zambea pe atunci din toata inima. Dar totul avea sa se schimbe in acea seara.
Cu gandul la Mos si la mirosul de prajiturele de casa pe care mama ei urma sa le puna in cuptor, Ema urca repede scarile impreuna cu iepurasul. Ajunsa la usa de la camera parintilor dadu sa intre. Imaginea pe care o vazu fu extrem de groaznica: Hainele erau aruncate peste tot in camera, mama ei statea speriata pe pat, iar tatal ei, David calca linistit pe haine.
Lacrimi sarate se ivira in ochii speriati ai Emei. Sufletul ii era plin de neliniste si in acelasi timp o intrebare i se invartea cu repeziciune in minte.<< Ganduri amestecate>> aceste doua cuvinte o defineau in acel moment. Urma sa se sperie si mai tare: raspunsul la intrebarea sa urma si el sa vina...
- De ce?! De ce sunt furios? De ce am facut tot acest dezastru? Iti spun eu de ce, Alicia! Din cauza ta! Si a copilului tau nesuferit! Nu imi vine sa cred cat sunteti de... de... Nici nu pot sa gasesc cuvantul potrivit!
- David, te rog! Calmeaza-te!spuse Alicia bland.
- Nici gand! Imi irosesc timpul si viata cu voi!
- Dar te-ai casatorit cu mine, incepu femeia sa planga.
- Da, ai dreptate! E numai vina proastei aleia mici! Nu ne-a mostenit pe niciunul!
Copila isi privi tatal in ochii lui plini de furie. Isi scapa iepurasul si fugi in camera ei, aruncandu-se in pat si dand frau liber lacrimilor. Mama ei nu-i luase apararea, nu cat statuse ea acolo...
- David! Te rog nu vorbi asa de Ema! Este un copil foarte bun! Se continua discutia in camera parintilor.
- Bine, Alicia! Bine... Nu voi mai vorbi despre ea! Voi pleca si gata! Tine tu casa, ai tu grija de rasfatata aia mica! Eu am plecat!
Iesi din camera trantind usa. In furia si mania din sufletul lui observa iepurasullanga usa camerei. Stia foarte bine ca era jucaria preferata a ficei sale sau poate a viitoarei foste fice. In acelasi timp era si "cel mai bun prieten" al ei. Purta acea jucarie peste tot. De aceea o puse in buzunar si merse mai departe cu pasi galagiosi.
Iesi din casa lua masina si pleca. Uitandu-se pe geam Ema vroia sa strige cat putea de tare dupa tatal ei, chiar si dupa ce spusese acele lucruri oribile.
Lacrimile navaleau pe obraji ei ca doua cascade imense: necontrolate de nimeni, pline de splendoare, create de natura. Lacrimile ei, insa, nu erau create de natura, ci de sentimente puternice pentru tatal ei.
Pana in acea zi nu daduse nici un semn ca ar fi avut vre-o neplacere, nici mama ei. Cu atat mai mare era socul. Ochii ei negrii urmareau masina cum se indeparta. Pe sufletul ei tanar si lipsit de pacat se arunca un dor profund, dar cand se gandea la toate acele amintiri placute il ura din ce in ce mai mult pe tatal ei.
Nu se gandea decat ca era vina ei. David recunoscuse ca era vina ei, iar in vocea lui nu fusese nici un fel de ezitare. Isi lua mainile de pe geam, isi lua perna in brate si privi adanc in sufletul ei. Oare chiar a fost un copil atat de ingrozitor? Nu isi putea raspunde, dar poate cineva, in viitor va putea..."
Hope U like it!
|
|
